Prin relatie terapeutica se intelege, in general, legatura ce se stabileste intre psiholog si clientul caruia ii acorda asistenta (consiliere, psihoterapie). Se apreciaza ca importanta calitatii pozitive a acestei relatii este foarte mare, estimandu-se ca ponderea sa in atingerea obiectivelor finale ale terapiei ajunge pana la 30%. Altfel spus, o buna relatie intre terapeut si client are capacitate vindecatoare prin ea insasi.
Orice legatura interpersonala este construita in mod egal de cei doi participanti, responsabilitatea privind calitatea relatiei fiind distribuita in mod egal acestora. Desi acest principiu se mentine si atunci cand vorbim de o relatie terapeutica, in aceasta situatie particulara, raspunderea terapeutului este semnificativ mai mare de 50%, ceea ce se datoreaza faptului ca psihologul e constient (sau ar trebui sa fie) de puterea de influenta a acestei relatii asupra clientului sau. (N.B.- Aceasta observatie se refera strict la relatie, si nu la responsabilitatea privind intregul proces terapeutic, care se centreaza pe client si are drept fundamente motivatia, dorinta si intelegerea necesitatii de schimbare, asumarea unui rol activ in proces.)
Modul in care terapeutul “stie†sa construiasca relatii poarta amprenta puternica a personalitatii sale. Acest “a sti†reprezinta atat rodul unui efort caracteristic, deliberat, de a invata despre sine si de acumulare de tehnici specifice de interactiune, cat si, intr-o masura importanta, un fel de a fi, un anumit talent si inclinatie de a stabili contacte personale socio-profesionale.
Intre factorii esentiali ce tin de personalitatea terapeutului se numara: empatia, flexibilitatea, deschiderea, increderea in oameni, capacitatea de acceptare a diferentelor interindividuale la nivel de principii, valori, alegeri si prioritati, rabdarea, interesul si curiozitatea, obiectivitatea, caldura, sinceritatea. Aceste caracteristici, care se releva in relatie, sunt completate de altele, ce tin de atingerea unui echilibru personal – emotional, cognitiv si comportamental. Aceasta inseamna: atitudinea matura, gandirea pozitiva orientata spre lume si viata, depasirea si integrarea experientelor autobiografice, stabilirea de obiective si standarde realiste, cunoasterea propriilor limite si acceptarea lor, autenticitatea.
Cum deja am mentionat, aceste cerinte fac parte integranta din structura psihologica a terapeutului, dar pentru a putea fi utilizate cu maxim de beneficiu ele necesita ore lungi de prelucrare si slefuire (ceea ce se intampla in cursul procesului formativ al psihoterapeutului, mai ales in partea destinata dezvoltarii personale), similar oricarui alt talent ce trebuie educat si perfectionat.
Odata subliniat rolul deosebit al relatiei terapeutice, devine evidenta necesitatea de a acorda suficient timp si energie construirii si mentinerii acestei relatii, conditie sine-qua-non in parcurgerea cu succes a oricarui demers curativ psihologic. Orice incercare de a forta patrunderea in universul interior al clientului, orice tentativa de a intra in spatiul sau intim si, cu atat mai mult, orice interventie ce vine prematur, cand nu exista inca acea legatura speciala cognitiv – emotionala, sunt resimtite ca negative si intruzive, se soldeaza cu esec in majoritatea cazurilor si pot compromite definitiv evolutia terapiei.