Relația de atașament părinte - bebeluș

Pentru o bună dezvoltare a celui mic este necesar ca acesta să se simtă iubit, încrezător și în siguranță. A arăta atenție, afecțiune unui copil nu înseamnă a-l răsfăța.
Relația afectivă dintre părinți și copil este influențată de disponibilitatea și empatia pe care parintele o manifestă față de nevoile copilului. Aceasta se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârsta a copilului 0-2 ani.
Astfel, în perioada 0-3 luni, copilul își manifesta nevoile față de toate persoanele din jurul său. Părintele creează copilului un mediu securizant, care contribui la crearea unei legături afective, răspunzând atent acestor nevoi.
în perioada 3-9 luni, copilul distinge și preferă compania părinților în detrimentul celorlalte persoane, manifestându-și preferința pentru persoanele familiare prin zâmbet, strigăt, etc. în această perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăiește, având nevoie de încurajarea părinților (din mângâiere, privire) pentru a explora mediul.Aceasta este perioada în care relația de atașament începe.
Bebelușul învață să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din jur.
Explorarea mediului inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului. Vor fi mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional.

în perioada 9-12 luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinți, știind totusi că poate conta pe ei.După vârsta de un an, părinții îl vor ajuta pe copil să înțeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul socializării.
Conform Teoriei lui Winnicot, relația părinte-bebeluș influențează formarea acestuia ca ființă independentă autonomă (inițial relațieste de dependență absolută, apoi de dependență relativă, iar în final de autonomie/independență). De asemenea, această relație reflectă îngrijirea maternă, relația mamei cu copilul, modificările psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.

în timpul acestei perioade de viață copilul experimentează încrederea sau neîncrederea față de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înțelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)
Atașamentul infantil are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și comportamentului uman.
Copilul s-a nascut cu predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl îngrijește.
Distorsiunile în modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului.
Relația afectivă securizantă:
Copilul simte că este în siguranță cu părintele său, acesta îl consolează, mângâie. Copilul are încredere să exploreze mediul fără teamă, știind că mama este aproape. Fără părinții săi se simte puțin trist, plânge pentru a le atrage atenția se liniștește când ei reapar. Acești copii iau mai ușor în greutate, își dezvoltă motricitatea. Acest tip de relație favorizează încrederea, siguranța și stima de sine. Acești copii au o stimă de sine bună, simțindu-se iubiți, apreciați, doriți, fapt ce va constitui o garanție a succesului în plan social.
Relația afectivă nesecurizantă:
Este rezultatul unei disponibilități reduse din partea părinților. Copilul primește atenție însă nu în mod constant. Astfel, copilul nefiind sigur pe relația pe care o are cu părintele său, va dezvolta o oarecare neliniște. în astfel de situații, când mama va pleca de lângă cel mic, acesta va plânge, fiind greu de consolat. Capacitatea copilului de a explora mediul va fi limitată, deoarece acesta nu se va putea dezlipi de părinți. Acest copil va fi anxios și agresiv, carențele afective împiedicându-l să relaționeze cu alte persoane.
Atașamentul se dezvoltă petrecând timp cu copilul și răspunzând nevoilor celui mic. Este o investiție în viitorul copilului. Nu este de ajuns pentru cel mic să fie schimbat și hrănit la timp. Are nevoie de mângâiere, consolare. Atunci când copilul plânge, plânsul lui nu trebuie considerat un capriciu. Este semnalul tras asupra unei nevoi. Unii copii pot fi mai anxioși decât alții, de aceea pot plânge mai mult. Este greșit să considerăm acest lucru un capriciu. Acești copii au nevoie de atenție mai mult decât ceilalți. Simpla ținere a copilului în brațe, mângâiere, legănare, cântare sau jocul permit crearea unei legaturi pozitive cu copilul.Atenția acordată copilului nu este îndeplinirea unui capriciu ci mulțumirea unui copil, care se simte iubit, respectat și care va avea încredere în sine și în lume.