Despre bătrânețe
întrebări, neliniști, bucurii
La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleșu ne-a vorbit cu mult umor și cu eleganță despre bătrînețe. La conferință au participat oameni de toate vîrstele, însă când am părăsit sala, cu toții ne simțeam parcă mai tineri, mai optimiști. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative.
E o coincidență fericită că vorbim azi despre bătrînețe, nu numai pentru că suntem într-o cetate veche, dar și pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlinește 97 de ani. Prezența lui, vîrsta și tipul lui de vitalitate sunt în sine un mesaj încurajator despre bătrînețe.
De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani, nu erau atat de mulți bătrani, speranța de viață era mai mică și populația lumii nu avea un procent semnificativ de bătrani. S-au făcut unele statistici.
în 1950, în Franța, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creștere de bătrâni, majoritatea o constituie doamnele. Sunt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferență, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrânesc mai consecvent și mai durabil decât unii bărbați.
Pe de altă parte, trebuie să ne obișnuim cu gîndul că bătrânețea e inevitabilă, că din clipa în care ne naștem începem să acumulăm procente de bătrânețe.
Există un portret sinistru și un portret euforic al bătrâneții. în istoria culturii europene, există oameni care spun că bătranețea este minunată și, câtă vreme nu te doare nimic, ei sunt convingători.
Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni, printre cei care au contat în formația mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrînețea are avantaje uriașe. Unul e șansa de a fi bunic, pentru că, atunci cînd ești tată, ai o relație tensionată cu copiii tăi, îi urmărești, îi pedepsești, îi promovezi, ești îngrijorat, te ocupi, însă cînd ești bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi lași în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult.
Dar - spunea domnul Paleologu - mai este un avantaj: când te plictisești într-o societate, când un program ți se pare prea încărcat, poți să faci pe senilul și imediat ești scuzat. Poți să spui prostii, nu te judecă nimeni, poți să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeți libertăți pe care nu le aveai înainte.
Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrînețe a fost domnul Constantin Noica - el a ținut și o conferință despre bătrînețe. Spunea că bătrînețea e o eliberare formidabilă în vederea creativității.
Spunea că scapi de o mulțime de griji organice; de pildă, scapi de dinți; 32 de dinți - 32 de dușmani, când ai scăpat de ei, te poți ocupa liniștit de filozofie.
Cât privește creativitatea, avea la îndemă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură și de artă, care au fost explozivi în faza finală sau și în faza finală a vieții lor. Tizian - care a murit de ciumă, nu de altceva - a pictat dezlănțuit, după 70 de ani, până cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulți.
Nu trebuie, așadar, să disperăm dacă avansăm în vârstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sunt, de obicei, motivele - nu vârsta. (...)
în Roma antică exista un slogan care spunea așa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncați de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menținut în istoria europeană, pînă târziu.
în secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieșit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveți încredere în cei care au peste 30 de ani!“ „Exigențele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.
Sigur că bătrânețea e și un cumul de suferințe și că, uneori, a fost prețuită într-un mod echivoc. în Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Åži erau sume fixe. Câți bani trebuie să dai dacă ai omorât un bătrân și la ce vîrstă, câți dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ș.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plătești 100 de galbeni. Tot atît se plătea și pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 și 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 și 50 de ani - 300 de galbeni; asta era vârsta socotită a fi cea mai utilă.
Există, desigur, ideea că bătrînețea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenței răului, al păcatului originar - spun Sfinții Părinți. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creștinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneții. E de așteptat ca în creștinism, bătrînul, înțeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte.
în primul rând, Iisus Hristos ne-a învățat o mulțime de lucruri esențiale - cum să acționăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrânețea. Pentru că a murit la 33 de ani - și un Isus bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poți imita. Nu mai spun că și ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constați că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani.
în general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanți sunt oameni care trăiesc sute de ani. într-unul dintre psalmi - Psalmul 89 - se spune că viața omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge și la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele.
Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vârstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vârsta înțelegerii, a cunoașterii, a deplinătății. Deci, apogeul maturității.
Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrân? Când ești bătrân, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sunt șase vârste și că vârsta bătrîneții e a șasea și e cea mai lungă, între 60 și 120 de ani. E cât toate celelalte la un loc.
Isidor din Sevilla spune că tinerețea e pînă la 50 - ceea ce e foarte încurajator - maturitatea e pînă la 70, iar bătrînețea e de la 70 de ani în sus.
Cît despre Origen, el spune că bătrânețea nu e o chestiune de vîrstă.
Åži asta e una dintre temele pe care aș vrea să le reținem.
Origen spune că, în Scriptură, vârsta nu e cuplată cu ideea de înțelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificați drept înțelepți, ci doar cei puțini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.
Ca să ilustrez încă o dată ce poziție echivocă are bătrânețea în ambianța creștină, trebuie să amintesc și de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul „bătrân“ (presbyteros) apare de 25 de ori, și anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curând negativ. Bătrânii despre care e vorba în cele trei evanghelii sunt cei care, împreună cu arhiereii și cărturarii evrei, fac parte din instituția care îl judecă pe Iisus și îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiții obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel și în epistolele sobornicești apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunități, ca lider al noii orientări religioase. (...)
Aș vrea, în partea a doua a conferinței mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrânețe. Åži care nu se prea mai citește astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii.
E vorba de textul despre bătrînețe, al lui Cicero (De senectute), pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero își începe discursul, constatând că, deși toți vrem să ajungem la adânci bătrîneți, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deși asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cât mai mult. Alții spun că bătrânețea se poate accepta, dar că vine, totuși, prea repede.
Ce înseamnă „prea repede“? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor și a dori să le modifici ritmul de instalare, este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinerețea „a venit prea repede“?
Constantin Noica spunea adesea că omul e singura ființă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîțiva pași în plus, în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrâneții, a termenelor, a vârstelor ar trebui să ne fie indiferentă.
Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani - o mare performanță, în momentul în care media de viață în lumea antică era undeva între 25 și 30 de ani), când a fost întrebat cum e să ai o asemenea vârstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproșat bătrâneții.“
Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrânețe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut până în momentul în care ai îmbătrânit. Åži cu corpul tău, și cu gîndurile tale, și cu sufletul tău. E plin de bătrâni frumoși. în istoria Antichității, îi pomenește Cicero însuși, de la Homer și Hesiod, la Platon, la Democrit și Diogene, toți acești oameni au trăit mult, au fost productivi și nu și-au făcut de rușine vârsta.
Cicero spune că, în general, bătrânețea e socotită odiosa pentru patru motive.
Primul este că trebuie să te retragi din viața activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o șansă, pentru că poți să te dedici integral vieții contemplative, adică vieții de reflecție, de analiză și de înțelegere, pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viața cetății sau în viața ta profesională.
Cum vă spuneam, și creativitatea celui care se concentrează pe viața contemplativă este integrală, când omul este, totuși, sănătos. Dar și când e bolnav.
Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrânețe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, când era bătrân, a provocat enervarea moștenitorilor lui, cînd au vrut să dovedească în fața tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ș.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în fața tribunalului și a citit cu voce tare, ultima lui producție - Oedip la Colona, una dintre marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcționeze normal, în familia lui. Așadar, obiecția cu retragerea din viața activă nu ține, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.
Al doilea lucru trist: șubrezirea corpului.
Nu putem să fim atît de optimiști, încât să spunem că bătrînețea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Åži că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exercițiul lamentației devine o ocupație zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereții, că nu mai ai memoria de altădată etc. însă câtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinerețe să ai puterea unui elefant? Åži ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales - spune Cicero - între a fi gladiator și a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneți că ați vrea să fiți Platon cu niște mușchi de gladiator, pentru că nu ține, trebuie să te specializezi, la un moment dat.
în orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax - adică, mai multă nevoie de zece înțelepți, decît de un mare combatant. Depinde ce înțelegem prin „putere“, depinde de funcționalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.
Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale.
Cicero ne reamintește că toată viața noastră ni s-a spus, de către cei mai vârstă, de către profesori și maeștri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare și atît de riscantă.
De obicei, nu reușim.
Ei bine, la bătrînețe căpătăm pe gratis, ce n-am obținut prin effort, la tinerețe.
Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem în sfîrșit în situația de a deține virtutea.
Bătrînețea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri și să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrân, decît entuziasmul unor tineri care îl respectă și care descoperă în acest fel, cîteva virtuți pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politețea, respectul, filialitatea ș.a.m.d.
în sfîrșit, a patra problema legată de bătrînețe e că se simte pe aproape moartea.
Cicero se străduiește să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a învățat cu asta.“ Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morții e neglijabilă, nu contează, nu poți să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e așa, atunci probabil că moartea e dezirabilă, pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici, când e vorba de gîndire, înțelegere, cunoaștere: scapă de corp.
Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi când va fi liber de această povară. în consecință, sufletul nu are decît de cîștigat.
Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrînețe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violență, fără intervenții brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzația unei flăcări peste care cade un torent. Åži, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decât la bătrînețe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrînețe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfîrșit de ciclu, la un sfîrșit de recoltă și nu se poate aștepta să rămână pe scenă, la nesfîrșit. Mai mult - spune Cicero - la un anumit moment există și un soi de sațietate de viață. Nu mai vrei.
Ideea „aș vrea să iau totul de la început“ - spune el - e din punct de vedere sportive, inacceptabilă.
Un om care a încheiat o cursă, nu vrea niciodată, când ajunge la capăt, să revină la linia de plecare și să se tot învârtă dement, pe același traseu. Cicero vorbește și de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniștitor: oameni mult mai inteligenți decît noi toți la un loc, au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.
Ca să vin și cu o notă personală: pentru mine, bătrânețea și moartea însăși sunt o sursă uriașă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca până în ultima clipă să rămân cu curiozitatea asta. Sunt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios și să aflu ceva, în cele din urmă - ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.
închei cu o vorbă de duh, a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrânețe: „A fi bătrîn e o aventură. Să ieși din cadă și să ajungi la telefon sau pur și simplu să cobori câteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă.“
Vă doresc să aveți puterea, curajul și curiozitatea să parcurgeți această aventură, binedispuși.
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/batrinete-intrebari-nelinisti-bucurii