Traducerea și adaptarea: psih. MA. drd. Armand Veleanovici

Richard Alan Gardner (1931 - 2003) a fost profesor de psihiatrie în Secția de Psihiatrie a Copilului din cadrul Universității Columbia - USA, din 1963 până în anul morții sale. A publicat peste 40 de cărți și 250 de articole într-o varietate de domenii ale psihiatriei copilului.

Principalul său domeniu de interes este modul în care sunt afectați copiii de divorțul părinților. Astfel, Gardner a scris prima carte de auto-ajutorare pentru copiii afectați de divorț, care s-a tipărit în mai multe ediții și a conceput o nouă modalitate psihoterapeutică pentru acești copii.

în 1985, prof. Gardner a introdus conceptul de Parental Alienation Syndrome (PAS) - sindromul alienării parentale (sindromul alienării copilului față de un părinte). El descrie în detaliu etapele procesului de alienare a copilului față de părinte și identifică trei tipuri de părinți-alienatori: naiv, activ și obsedat.

Deși catalogarea procesului de alienare a unui copil de către părinte drept sindrom sau tulburare este încă controversată, acesta nefiind introdus în ediția din 1994 a DSM, Parental Alienation Syndrome (PAS) a fost acceptat de mulți profesioniști și de multe instanțe din SUA, Canada, Australia și Europa. Nu este nici o îndoială că fenomenul există, dar mai este nevoie de cercetări care să rezolve unele aspecte ale controversei.

Gardner definește PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinților asupra stabilirii custodiei unui copilul și se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în fața copilului, a unui părinte de către celălalt. Cu alte cuvinte, unul dintre părinți, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbește de rău” celălalt părinte în fața copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoțional asupra acestuia.

PAS este considerat o formă de abuz emoțional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relație afectuoasă cu unul dintre părinți. PAS este abuz emoțional deoarece:

părintele condiționează copilul, îi oferă îngrijire în funcție de comportamentul pe care îl pretinde;
părintele retrage afecțiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;
părintele are așteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra unui părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;
reponsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzații de abuz;
supra-protecția copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu părintele este periculos. Creează anxietate copilului și accentuează dependența acestuia de părintele alienator.
Simptomele PAS

Pentru a preveni efectele PAS este necesar să fie cunoscute simptomele acestuia. Unele dintre practicile enumerate mai jos pot fi întâlnite chiar și în cazul celor mai buni părinți, dar pot constitui o atenționare asupra a modului în care aceștia se comportă cu copii lor.

părintele alienator oferă posibilitatea copilului de a decide asupra vizitei la celălalt părinte, atunci când instanța a decis deja asupra unui program de vizită; creează tensiuni între copil și părintele care nu locuiește cu copilul.
părintele alienator spune copilului totul despre relația de cuplu și motivele de divorț. Un argument al acestuia este dorința de a fi onest cu copilul, dar o astfel de practică este dureroasă pentru copil. Scopul real este ca copilul să se gândească mai puțin la celălalt părinte.
refuzul unui părinte de a permite copilului să-și ia obiectele personale la locuința celuilalt părinte.
evitarea sau refuzul de a permite celuilalt părinte accesul la școală, la activitățile extrașcolare, la fișa medicală etc.
blamarea unui părinte pentru problemele financiare, despărțire, schimbări ale stilului de viață, intrarea într-o nouă relație.
un părinte poate programa copilului o multitudine de activități, astfel ca celalalt părinte să nu-l poată vizita. Refuzul de a fi flexibil cu programul de vizitare poate fi motivat ca astfel se răspunde la nevoile copilului, iar la protestele celuilalt părinte se poate răspunde că e egoist și ne-interesat de copil.
presupunerea că, dacă un părinte a avut un comportament violent față de celălalt, va fi în mod necesar violent și cu copilul.
solicitarea adresată unui copil de a alege unul din părinți cauzează acestuia distres.
copilul este supărat pe un părinte. Acest lucru este normal, mai ales dacă acel părinte îl disciplinează sau spune „nu”. Dacă, pentru orice motiv, furia nu se atenuează, poate fi suspectat PAS. Copiii iartă și doresc să fie iertați, dacă li se oferă această șansă. Extrem de suspect este cazul în care un copil afirmă că nu-și poate aminti nici un moment plăcut petrecut cu un părinte, sau nu pot spune nimic pozitiv despre acesta.
poate fi suspectat PAS când un părinte ridică problema schimbării numelui copilului sau sugerează o adopție.
poate fi suspectat PAS când copilul nu poate da nici un motiv pentru furia pe care o simte față de un părinte sau motivele sunt vagi, fără nici un fel de detalii.
un părinte care are secrete, semne speciale, întâlniri private, cuvinte cu semnificații speciale poate fi suspectat de PAS.
când un părinte utilizează copilul ca spion, pentru a aduna informații, copilul primește mesaje ce prejudiciază celălalt părinte.
un părinte oferă copilului tentații care interferează cu programul de vizitare.
un părinte care afișează tristețe sau reacționează ca și cum a fost rănit de faptul că copilul a petrecut plăcut o perioadă de timp cu celălalt părinte îl va determina pe acesta să se retragă și să nu comunice. El se va simți vinovat sau va avea un conflict, presupunând că nu este în regulă să se simtă bine cu celălalt părinte.
părintele care cere copilului informații despre viața personală a celuilalt părinte cauzează acestuia o tensiune considerabilă și conflicte. Copiii care nu sunt afectați de PAS doresc să fie loiali ambilor părinți.
părinții cu rol de salvator, care „salvează” fizic sau psihologic copilul atunci când nu există nici o amenințare la adresa lor, creează în mintea copilului teama de amenințare sau pericol, ducând astfel la PAS.
solicitări ale unui părinte, contrare hotărârii judecătorești.
ascultarea convorbirilor telefonice pe care copilul le are cu celălalt părinte.
Dintre simptomele PAS , opt sunt considerate ca primare:

campania de denigrare;
explicațiile vagi, absurde despre motivele denigrării;
lipsa de ambivalență;
fenomenul de „gânditor independent”
suportul oferit părintelui alienator în conflict;
lipsa sentimentelor de culpă pentru denigrarea și îndepărtarea unui părinte;
prezentarea unor scenarii preluate de la părintele alienator;
animozitatea față de prietenii și familia extinsă a părintelui înstrăinat.
Factori de risc.

Pe perioada separării sau divorțului, sau în urma acestora, pot apare o serie de factori care semnalează posibila apariție a PAS.

oprirea vizitelor;
copii nu sunt readuși la timp după vizită;
un părinte care nu-și poate controla manifestarea furiei, mai ales în prezența copilului;
bunici sau părinți vitregi care exercită un control exagerat sau care sunt excesiv de intruzivi;
un părinte amenință cu răpirea copilului;
suspiciuni de abuz sexual, fizic sau emoțional;
abuz de droguri sau de alcool;
un părinte care suferă de o tulburare psihică severă;
un părinte exagerează cu apeluri telefonice;
copilul refuză să meargă în vizită.
Etapele PAS

Copiii victime ale PAS trec, de obicei, prin trei etape până la agravarea simptomelor. în unele cazuri, un părinte poate observa simptomele de alienare și poate lua măsuri de reducere a acesteia. Cunoașterea factorilor de risc poate ajuta un părinte să evite sau să prevină alienarea.

Etapa 1 - ușoară

Părintele alienator poate să încurajeze în aparență implicarea copilului în relație cu celălalt părinte, dar de fapt încearcă să se pună într-o lumină mai favorabilă: „Sunt mai bun decât el (ea)!”

Deși părintele alienator are tendința de a îndepărta copilul de celălalt părinte, totuși relația acestora nu este profund afectată și poate fi menținută fără dificultate, deși copilul poate trece printr-un oarecare distres în perioada de tranziție.

Detectarea simptomelor PAS în această etapă este dificilă, comportamentul părintelui alienator fiind subtil și în general, inconștient. Deși afirmațiile părintelui alienator sunt în general sincere, imaginea lui despre celălalt părinte este compromisă și poate fi observată în comportament.

Etapa ușoară a PAS poate apare când:

un părinte intră într-o nouă relație, se recăsătorește sau are un copil;
relația copilului cu celălalt părinte este considerată fără prea mare importanță;
copilul nu este încurajat să aibă contacte cu celălalt părinte și în afara perioadelor de vizită;
părintele căruia i-a fost încredințat copilul nu este de acord cu faptul că acesta poate suferi un distres dacă nu are un contact direct sau indirect (ex: telefonic) cu celălalt părinte;
un părinte nu poate accepta prezența celuilalt părinte, chiar la evenimente importante pentru copil.
Copilul aflat în această etapă a PAS are de obicei o relație bună cu părintele alienator și ajunge să participe la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a nu pierde avantajele ce decurg din această relație. Evaluatorul trebuie să fie atent la mesajele subiacente care sunt furnizate copilului.

în această etapă, copiii prezintă puține dintre simptomele PAS și intensitatea acestora este redusă. Relația copilului cu celălalt părinte poate trece printr-o serie de dificultăți în timpul tranziției. Copilul participă la campania de denigrare a celuilalt părinte pentru a-și menține relația strânsă cu pe care au dezvoltat-o cu părintele alienator. în timp, denigrarea celuilalt părinte scade în intensitate sau chiar dispare.

Etapa 2 - moderată

Părintele alienator va interveni în relația copilului cu celălalt părinte, dar în aparență va sprijini implicarea acestuia. Sunt cazuri în care programul copilului este încărcat cu diverse activități școlare sau sociale, dar acestea nu fac decât să împiedice relaționarea copilului cu celălalt părinte. Dacă celălalt părinte obiectează, atunci părintele care are copilul în îngrijire consideră că nu-i pasă de activitățile în care este implicat copilul!

în această etapă a PAS contribuția părintelui alienator la înstrăinarea copilului este semnificativă și are repercusiuni asupra relații acestuia cu celălalt părinte. Părintele alientaor interacționează cu celălalt părinte într-un mod generator de conflict, astfel încât relația acestuia cu copilul să se răcească. Copilul va prezenta, în perioada de tranziție, un grad de anxietate crescut, dar care se va reduce treptat și relația cu celălalt părinte va re-deveni strânsă. Copilul are o bună relație cu părintele alienator, astfel că va împărtăși împreună cu acesta convingerea că denigrarea celulalt părinte este justificată.

Etapa moderată a PAS apare când:

un părinte refuză să comunice sau să coopereze direct cu celălalt părinte;
părintele alienator transmite copilului întreg controlul asupra relaționării cu celălalt părinte;
părintele alienator vorbește fără respect la adrsa celuilalt părinte în prezența copilului, de exemlu, când celălalt părinte telefonează, părintele alienator dă telefonul copilului spunând: „Este el/ea” sau „Este maică-ta/taică-tu”, cu un ton dezgustat.
părintele alienator face afirmații negative la adresa celuilalt părinte și apăoi le retractează.
copilul ajunge să aibă o identitate și o lume diferită cu fiecare părinte.
Uneori, părintele alienator înțelege importanța teoretică a relației copilului cu celălalt părinte, dar consideră că, în cazul său, această relație nu este benefică pentru copil, datorită caracterului deficitar al celuilalt părinte. Afirmațiile și comportamentul părintelui alienator pot fi foarte subtile, dar foarte dăunătoare pentru copil.

Cazurile din această categorie sunt cel mai des întâlnite. Părintele alienator poate folosi o mare varietate de tehnici de excludere a celuilalt părinte. Pot apare toate simptomele caracteristice PAS , dar mai puțin severe și pervazive decât cele din etapa severă. Campania de denigrare este mai puternică, mai ales în perioada de tranziție. Copiii din această categorie nu sunt excesiv de porniți împotriva celuilalt părinte. Explicațiile raționale pentru deprecierea celuilalt părinte sunt mai numeroase și mai absurde decât cele din prima categorie.

Nu este prezentă ambivalența pe care copiii o simt în mod normal față de părinții lor. Părintele alienator este descris ca fiind pe de-antregul bun, pe când celălalt părinte este cu totul rău.

Copilul crede că sentimentele la adresa celuilalt părinte îi aparțin și nu că i-au fost induse. într-un conflict, el este constant de partea părintelui alienator.

Lipsa de vinovăție a copilului este atât de mare încât poate lua aparența unei psihopatii, ținând cont de lipsa de sentimente legată de separarea de celălalt părinte. Elemente ale scenariului de denigrare pot fi preluate de copil.

Dacă în etapa ușoară copilul menține o relație afectuoasă cu familia celuilalt părinte, în etapa moderată membri familiei celuilalt părinte devin și ei subiect al campaniei de denigrare.

Pot apare dificultăți serioase în relaționarea copilului cu celălalt părinte, dar acestea diminuează după perioada de tranziție și programul de vizitare se poate desfășura normal, în contrast cu etapa severă, când acesta este aproape imposibil, copilul având un comportament agresiv sau provocativ.

Etapa 3 - severă

în cele din urmă, părintele alienator ajunge la o adevărată „spălare a creierului” copilului. Acesta este îndepărtat sistematic de părintele cu care înainte a avut o relație satisfăcătoare. Acești copii vor afirma frecvent că nu doresc să îl vadă sau să vorbească cu celălalt părinte.

Un judecător canadian afirma: „ura nu este o emoție ce apare natural la copil. Ea trebuie să fie învățată. Un părinte care își învață copilul să-l urască pe celălalt părinte reprezintă un grav pericol pentru sănătatea mentală a acestui copil”.

în această etapă, ura copilului față de celălalt părinte are un aspect fanatic, obsesiv. Din acest motiv părintele alienator nu mai e evoie să-l împiedice pe copil să aibă o relație cu celălalt părinte. Copilul preia dorințele, sentimentele, ura părintelui alienator și o afirmă ca fiindu-i proprie. El vede pe celălalt părinte și familia acestuia întru totul negativi și îi este imposibil să își amintească orice sentiment pozitiv față de aceștia.

Copilul poate refuza întâlnirea cu celălalt părinte, poate face declarații false de abuz, amenință cu fuga, cu sinuciderea sau chiar cu crima dacă este forțat să aibă o relație cu celălalt părinte. Ura părintelui alienator și a copilului se bazează pe o ideație paranoidă, putând ajunge până la nivelul unei folie a deux.

Un copil aflat în această etapă a PAS poate fi recunocut după următoarele semne:

are o ură puternică față de celălalt părinte;
refuză să viziteze sau să petreacă timp cu celălalt părinte;
multe din părerile copilului sunt îngemănate cu cele ale părintelui alienator;
credințele sunt frecvent iraționale;
nu se simt intimidați de către instanța de judecată;
deseori, motivațiile sale nu sunt bazate pe experiențele pe care le-a avut cu părintele alienator, ci cu ceea ce acesta i-a spus despre celălalt părinte. Ei au dificultatea de a diferenția între acestea;
nu prezintă nici o ambivalență emoțională, ci doar ură, fără capacitatea de a vedea ceva bun;
nu se simte vinovat pentru ceea ce simte față de celălalt părinte;
sunt alături de părintele alienator în campania de denigrare a celuilalt părinte,
această ură obsesivă ajunge să se extindă și asupra familiei celuilalt părinte, fără nici un sentiment de vinovăție sau mustrare de conștiință;
poate păstra o aparență de normalitate, până ajung să fie întrebați de celălalt părinte.
Copiii aflați în această etapă a PAS manifestă cu fanatism ura lor. Ei ajung, împreună cu părintele alienator, la o adevărată folie a deux, cu ideație paranoidă față de celălalt părinte.

Majoritatea simptomelor PAS sunt prezente într-un grad înalt. Copiii din această categorie pot fi cuprinși de panică la gândul că urmează să-l viziteze pe celălalt părinte, manifestările emoționale putând să facă vizita imposibilă. Dacă se află la domiciliul celuilalt părinte, ei pot fugi, pot ajunge ca și paralizați de teamă, pot deveni provocativi sau pot avea manifestări violente, astfel că este necesar să fie returnați la domiciliul părintelui alienator. Spre deosebire de copii aflați în celelalte categorii, panica și ostilitatea acestora nu scad în intensitate, nici chiar când sunt separați de părintele alienator pentru o perioadă mai lungă de timp.

Dacă în primele două categorii motivația copilului este de a menține o legătură mai puternică cu părintele alienator, cu care locuiesc, în această etapă relația cu părintele alienator este patologică, iar simptomele nu fac decât să o consolideze.

Tipuri de părinți alienatori

Gardner identifică trei tipuri de părinți alienatori: naiv, activ și obsesiv.

Tipul Naiv

„Spune-i tatălui tău că are mai mulți bani decât mine, așa că să-ți cumpere el pantofii de sport”

Cei mai mulți părinți care au divorțat au momente în care sunt alienatori naivi. Acești părinți cunosc și afirmă importanța ca un copil să aibă o relație bună cu celălalt părinte. Rareori aceștia revin în instanță pentru a solicita schimbarea programului de vizitare sau pentru alte aspecte referitoare la copil. Ei încurajează relația dintre copil și celălalt părinte și familia acestuia. Comunicarea dintre părinții copilului este, de obicei, bună, chiar dacă este posibil ca aceștia să mai aibă neînțelegeri, la fel ca înainte de divorț. în cele mai multe cazuri, ei pot ajunge la un acord, fără a-l implica pe copil în discuțiile lor.

Copiii, indiferent dacă au părinți divorțați sau nu, știu că există momente în care între părinți apar neînțelegeri sau când nu sunt de acord asupra unor aspecte. Lor nu le place să-și vadă părinții certându-se; se pot simți răniți sau speriați de ceea ce aud. Dar ei reușesc să facă față acestor momente, știind că totul va trece și că toate vor reveni la normal. Ei nu vor rămâne, de obicei, afectați de discuțiile dintre părinții lor. Copiii sunt convinși că părinții le oferă dragoste și protecție. Copilul și părinții au personalități distincte, credințe și sentimente diferite. Ei nu se simt amenințați de ceea ce un părinte simte față de celălalt.

Caracteristicile tipului de părintelui alienator naiv sunt:

capacitatea acestora de a separa propriile nevoi de cele ale copiilor. Ei recunosc că este important pentru un copil să petreacă timp cu celălalt părinte, pentru a-și putea construi o relație bazată pe dragoste. Ei evită să facă din celălalt părinte ținta supărărilor lor;
ei se simt confortabil când copiii au o relație cu celălalt părinte și cu familia acestuia;
respectă deciziile instanței și autoritatea acesteia;
au abilitatea de a trece peste sentimentele negative și a le lăsa să se vindece, pentru a nu afecta relația copilului cu celălalt părinte;
au capacitatea de a fi flexibili și a colabora cu celălalt părinte;
le pare rău când au acționat într-un mod care a afectat relația copilului cu celălalt părinte;
acceptă ca celălalt părinte să participe la activitățile copilului;
permit accesul celuilalt părinte la informațiile medicale și școlare despre copil.
Părinții din această categorie nu au nevoie de psihoterapie, dar dobândirea unor informații despre PAS îi poate ajuta să nu afecteze copilul prin accentuarea efectelor acestuia.

Acești părinți sunt conștienți că pot și greși, dar își iubesc suficient copilul pentru a face ca lucrurile să meargă cât mai bine. Ei se concentrează pe ceea ce este bun pentru copil, fără a regreta, a învinui pe alții sau a se victimiza.

Tipul Activ

„Nu vreau să-i spui tatălui tău că am câștigat acești bani în plus. El nu ne va mai da această sumă, și eu aș vrea să-i păstrez ca să mergem la Disneyland. îți amintești că a făcut la fel și când am vrut să mergem la bunica de Crăciun”

Cei mai mulți părinți care revin în instanță punând problema programului de vizitare aparțin tipului activ. Ei sunt de acord cu faptul că un copil trebuie să aibă o relație sănătoasă cu celălalt părinte, dar nu sunt capabili să-și controleze propria furie sau frustrare. Când un eveniment le activează sentimentele negative, părinții alienatori le deplasează către celălalt părinte. După ce a recâștigat controlul situației, părintele își regretă comportamentul și încetează practicile alienatoare. Părintele alienator activ poate fi recunoscut tocmai prin această fluctuație între manifestarea impulsivă a sentimentelor negative față de celălalt părinte și dorința de a repara răul făcut. Ei au intenții bune, dar pierd controlul, fiind copleșiți de sentimentele negative.

Caracteristicile părintelui alienator activ sunt:

aduce acuze celuilalt părinte în fața copilului, mai degrabă datorită impulsivității decât a dorinței de a deteriora imaginea acestuia;
după ce le trece furia, părinții alienatori activii realizează că au greșit și încearcă să repare durerea provocată copilului. în acele momente ei pot fi foarte atenți și suportivi cu sentimentele copilului lor.
ei reușesc să facă diferența dintre nevoile lor și cele ale copilului, înțelegând dorința acestuia de a avea o relație cu celălalt părinte.
ca și alienatorii naivi, cei activi acceptă faptul că copilul are propriile sentimente și convingeri. Dar în timpul exploziilor de furie la adresa celuilalt părinte ei nu mai pot diferenția între acestea. în cele mai multe cazuri, sentimentele și convingerile copiilor mai mari rămân bazate pe propriile lor experiențe în relația cu celălalt părinte și nu pe ceea ce li se spune.
pentru a păstra un climat armonios, copiii mai mari învață să nu-și mai exprime propriile sentimente și opinii. Cei mai mici devin confuzi și vulnerabili la influența părintelui alienator.
Acești părinți respectă autoritatea instanței și se conformează deciziilor acesteia. Cu toate acestea, ei pot fi rigizi și necooperanți cu ceilalți părinți. Ei au tendința de a se răzbuna pe ceilalți părinți pentru nedreptățile suferite. De obicei acceptă ajutorul specialiștilor atunci când ei sau copiii au probleme pe care simt că nu le pot depăși. Ei sunt preocupați cu adevărat de starea de bine a copiilor lor după divorț. Sentimentele lor negative sunt încă prezente, dar ei încearcă să le depășească.

Tipul Obsesiv

„îmi iubesc copiii. Dacă instanța nu îi poate proteja de abuzurile tatălui lor, eu o voi face. Chiar dacă nu s-a dovedit că el a abuzat copiii, sunt sigură că o va face. Copiii sunt speriați de tatăl lor. Dacă ei nu doresc să-l vadă, eu nu îi voi obliga. Sunt destul de mari pentru a lua propria decizie”.

Este vorba despre părintele (sau bunicul) care are un singur scop: să atragă copilul de partea sa și împreună cu acesta să ducă o campanie de distrugere a relației cu celălalt părinte. Acest părinte ignoră nevoile copilului și consideră că dreptatea este doar de partea lor. Acest proces este de durată, dar cu cât copiii sunt mai mici, le este imposibil să-l perceapă sau să-l combată. Alienarea începe cu mult înainte ca divorțul să rămână definitiv. Părintele care aparține tipului obsesiv este furios, supărat sau se simte trădat de celălalt părinte. Motivul inițial poate fi justificat. Este posibil ca acest părinte să fi fost agresat fizic sau emoțional sau înșelat din punct de vedere financiar. Problema apare atunci când sentimentele negative nu se vindecă, ci devin din ce în ce mai intense datorită faptului că cei doi părinți se simt obligați să continue relația doar pentru copil.

Caracteristicile tipului de părinte obsesiv sunt:

este obsedat de distrugerea relației copilului cu celălalt părinte;
a reușit să inducă copilului propriile credințe și convingeri despre celălalt părinte;
copiii ajung să susțină exclusiv părerea părintelui alienator în loc de a-și exprima propriile sentimente, provenite din experiența lor cu celălalt părinte;
copiii nu pot să explice motivele sentimentelor lor; acestea apar ca fiind iraționale. Nimeni nu poate convinge părintele alienator de contrariul convingerilor sale; oricine încearcă acest lucru este considerat dușman.
părinții alienatori caută sprijinul altor membri ai familiei sau al grupului de prieteni, care împart cu ei convingerea că sunt victime ale celuilalt părinte sau chiar ale sistemului;
ei se consideră victime ale celuilalt părinte și cred că orice ar face pentru a „proteja” copilul este justificat;
dorința lor este ca instanța să ia o hotărâre de „pedepsire” a celuilalt părinte, interzicând ca acesta să mai vadă copilul. Decizia instanței ar face ca părintele alienator să își confirme că a avut continuu dreptate;
autoritatea instanței nu îl intimidează;
părintele alienator crede că trebuie să-și „apere” copilul cu orice risc.
Nu există tratamente eficiente pentru părintele alienator sau pentru copilul afectat de PAS. Nici instanțele de judecată și nici profesioniștii din sănătatea mintală nu au cum interveni. Singura speranță pentru copiii afectați de PAS este identificarea din timp a simptomelor și prevenirea accentuării alienării. După ce s-a realizat îndepărtarea de celălalt părinte, copii devin „cu adevărat credincioși” în cauza părintelui alienator și pierduți pentru celălalt părinte.

Este important de precizat că nu se poate vorbi despre PAS atunci când un părinte se face vinovat de abuz sau neglijare asupra copilului. în acet caz, respingerea părintelui de către copil este justificată. De asemenea, nu este PAS atunci când copilul are o relație pozitivă cu celălalt părinte, chiar dacă părintele căruia i s-a încredințat copilul încearcă să-l îndepărteze.

Este imperios necesară identificarea unui mod eficient de intervenție a specialiștilor, inclusiv a instanțelor de judecată, pentru reabilitarea părintelui alienator și a copilului cu PAS.

Bibliografie:

Bone, Michael; Walsh, Michael, Parental Alienation Syndrome: How to Detect It and what to do about it, The Florida Bar Journal, Vol. 73, No. 3, March 1999, p. 44-47
Byrne, Kenneth, Brainwashing in Custody Cases: The Parental Alienation Syndrome, Australian Family Lawyer, Vol. 4, p. 1
Deirdre Conway Rand, Ph.D., The Spectrum of Parental Alienation Syndrome, American Journal of Forensic Psychology, Volume 15, Number 3/1997
Dunne, John; Hedrick, Marsha, The Parental Alienation Syndrome: An Analysis of Sixteen selected cases, Journal of Divorce & Remarriage, Vol. 21, 1994, p. 21-38
Evans, Robert, PhD, Treatment Considerations with Children Diagnosed with PAS, www.ACenterForHumanPotential.com
Gebhardt, Evelyne, Raport interimar privind răpirile internaționale de copii de către unul dintre părinți, Bruxelles, 2007
Lena, Hellblom Sjögren, PhD, Making a parent dangerous. PAS in Sweden and Norway, în Wilfrid von Boch-Galhau, Ursula Kodjoe, Walter Andritzky & Peter Koeppel (ed.): The Parental Alienation Syndrome (PAS). An Interdisciplinary Challenge for Professionals Involved in Divorce. International Conference, Frankfurt (Main), 18-19. October 2002,VWB - Verlag fur Wissenschaft und Bildung, Berlin 2003.
Siegel, Jeffrey, PhD; Langford, Joseph, PhD, MMPI-2 Validity Scales and Suspected Parental Alienation Syndrome, American Journal of Forensic Psychology, Vol. 16, No. 4, 1998, p. 5
Sommer, Reena, PhD., Parental Alienation Syndrome - The Problem, www.expertlaw.com, 2002
Van Gijseghem, Hubert, PhD, L’alienation parentale: les principes controversies, Journal de Droit de Jeunes, No. 237, Paris, 2004
Wikipedia - Enciclopedia Liberă - Richard A. Gardner - www.wikipedia.org
www.paskids.com